O primă comparaţie directă Urmuz-Eminescu o face Geo Bogza, în „Urmuz premergătorul”, articolul de fond din revista „unu” din noiembrie 1930. Paragraful cu pricina este reprodus de Marin Mincu în antologia „Avangarda literară românească. De la Urmuz la Paul Celan”, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Ed. Pontica, Constanţa, 2006 (pag. 17): „Astfel, dintr-o meditaţie care-l va fi dus cine ştie peste câte graniţe ale realităţii şi din violenţa necesităţii de a fi prezent într-un concret pe care-l dispreţuia şi din care s-ar fi vrut evadat, s-a născut arta acestui straniu Urmuz, care, alături de Eminescu, prin zbuciumul şi sfârşitul lor tragic, prin încăpăţânarea de a nu găsi în viaţă vreun confort oarecare, sunt singurii la noi care au ridicat pulsaţiile literaturii până acolo unde peste ocean le-a dus Edgar Poe şi în Franţa galeria ciudată, de panopticum, a poeţilor blestemaţi.” Îl aprobă Marin Mincu şi-l întăreşte pe Geo Bogza: „Din aceste rânduri, atât de decise, se constată că lecţia avangardistă este deja definitiv clasicizată, întrucât numele lui Urmuz va fi asociat în mod curajos celui al lui Eminescu, ilustrându-se astfel valoarea sa modelizantă pentru constituirea noii tradiţii. În fapt, Geo Bogza nu exagera. Într-adevăr, cu puţină îndrăzneală, pentru un cercetător avizat, într-o istorie posibilă a evoluţiei formelor poetice româneşti, valoarea lui Urmuz poate fi comparată cu aceea a lui Eminescu. Prin Urmuz se poate observa cum, pentru prima dată în Europa, criza profundă a conceptului de literatură devine o achiziţie românească.” (Toate sublinierile îi aparţin lui Marin Mincu – care chiar era un cercetător avizat…)
Nu elaborează aici Marin Mincu, nu ştiu dacă a făcut-o în altă parte, dar Geo Bogza adaugă nuanţe/argumente în cartea „Eu sunt ţinta. Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi”, Ed. Du Style, Bucureşti, 1996 – le-am mai amintit în ziar. Merită subliniat că şi Nicolae Balotă, în monografia sa din 1970, menţionează apropierea pe care Geo Bogza o face între Urmuz şi Eminescu, justificându-l pe Geo Bogza: „El e, poate, singurul avangardist care putea face o asemenea legătură, fiind cel care nu se lepădase nicio clipă, chiar în anii acelui anarhism poetic, de Eminescu.”
Geo Bogza se referă la existenţa celor doi, Marin Mincu se referă şi la evoluţia formelor poetice româneşti. Pe terenul celor de pe urmă, al gândirii şi filosofiei, subiectul este repus în discuţie, pe un ton şi mai tranşant (cu şi mai multă îndrăzneală, ca să punctez precauţia lui M. Mincu), recent, de poetul-filosof (existenţialist la rândul său) româno-francez Sorin Cerin. Este vorba despre articolul „Urmuz şi pertinenţa sinuciderii”, apărut în revista „Curtea de la Argeş”, numărul din septembrie 2023, din care reiau mai multe rânduri semnificative: „Pentru mine, Urmuz este cel mai important gânditor român al secolului al XX-lea și unul dintre cei mai importanți poeți-prozatori-gânditori ai națiunii române, care poate sta în același tablou alături de Eminescu prin esența scrierilor sale. La Urmuz, lirismul, dar mai ales valoarea acestuia, nu sălășluiește neapărat în versuri, în rime sau metafore puse acolo pentru a ține loc de o dezvoltare ideatică, iar astfel arhitectura scrierilor sale să pună accentul pe culoarea și nuanțele expresiilor, ci, înainte de toate, lirismul urmuzian își trage seva din esențele scrierilor sale, la fel ca la Eminescu. De aici și comparația. Cine poate spune că Eminescu nu a fost un mare gânditor, un filosof? La fel și la Urmuz. Proza lui Urmuz devine poezia sa cu valențe adeseori aforistice. De aceea folosesc deseori apelativul de poetul Urmuz. Cine poate spune că Urmuz nu are nimic eminescian în el? Dar cine poate afirma că Eminescu nu are nimic urmuzian în el? Începând de la modul de a privi deșertăciunea acestei lumi și până la complicatele ecuații existențiale din scrierile celor doi.” Iar articolul se termină astfel: „Sunt convins că Urmuz va avea măcar de acum încolo parte de o posteritate care îi va recunoaște meritele de a fi cel mai important poet-gânditor român al secolului al XX-lea și unul dintre cei mai mari poeți-gânditori ai națiunii române, care să poată sta alături de Eminescu. Pentru că Urmuz a făcut din proza sa, atât poezie, cât și filosofie.”
Nimic n-ar mai fi de adăugat, formulările sunt categorice, argumentele sunt explicite. Important de subliniat: fiecare cu secolul lui, nu avem aici o comparaţie directă, care nu poate fi nici adecvată şi nici relevantă – cu un detaliu care merită remarcat: Urmuz este considerat poet. Poet-gânditor, poet-prozator-gânditor, dar de fiecare dată poet. Privit dinspre esenţe, Urmuz este un poet – subiectul merită dezbătut separat!
Gheorghe Păun