Am schimbat puţin titlul unei expuneri radio (din 5 mai 1933) a lui Vasile Voiculescu, care avea titlul „Despre scriitorul Urmuz”. Textul a fost reluat şi în volumul „Articole vorbite”, ediţie îngrijită şi prefaţată de Victor Crăciun, Cartea Românească, 1974, el apare şi în Vasile Voiculescu, „Gânduri albe”, volum îngrijit de acelaşi Victor Crăciun, împreună cu Radu Voiculescu, şi prefaţat de Şerban Cioculescu, apărut la aceeaşi editură, în 1986. Din acest al doilea volum citez în cele ce urmează. Urmuz fiind cunoscut numai ca scriitor, în plină glorie, postumă desigur, în 1933, după ce apăruse volumul editat de Saşa Pană în 1930, ba chiar şi revista „Urmuz”, scoasă la Câmpina de Geo Bogza, în 1928, titlul era cel potrivit, dar Vasile Voiculescu face precizări de mare importanţă şi despre ipostaza de muzician a colegului său de liceu, Dumitrescu-Buzău pe atunci, Demetrescu curând după liceu, Urmuz din 1922, după publicarea primelor bucăţi în „Cugetul Românesc”.
Mai întâi, reiau însă o distincţie foarte importantă pe care o face Vasile Voiculescu despre scriitorul Urmuz, în termeni pe care i-au folosit şi alţi critici literari: „Bun sau admirabil sunt epitete pentru literatura obişnuită. Creaţiilor lui Urmuz nu li se potriveşte decât calificativul unic. Uluitoarea lui apariţie în literatura noastră a uimit pe toţi şi a zăpăcit pe cei mai mulţi.”
Multe fraze ar merita reluate, despre relaţiile lui Urmuz cu colegii, cărora le era „căpetenie şi îndreptar”, „încă de copil, chinuit de problemele mari ale metafizicii”, dar merg direct la cele despre muzică, pentru că „Urmuz a fost înainte de toate un strălucit muzician”. „La 14-15 ani ni-l împărtăşea pe Beethoven, adâncindu-l, despicându-l şi explicându-l. N-am să uit cum ne făcea sensibilă, ne colora şi ne concretiza bucata «Clair de lune», cu imagini din lumea vizuală. El avea cu adevărat audiţia colorată.” Apoi, şi mai mult, trecând de la interpretare (la pian) şi explicare, la compoziţie: „Urmuz a lăsat după el un interesant material de compoziţii muzicale, de o adâncă şi tulburătoare esenţă.” Citatul e de la pagina 98 a cărţii. La pagina 434, într-un interviu cu N. Crevedia, din luna mai 1930 (se precizează în notele de la finalul volumului), găsim o nouă referire, la fel de superlativă: „Urmuz, care era un muzician şi compozitor desăvârşit, ne cânta din Beethoven. Am urmat apoi cu el simfonicele lui Wachmann.” Cu atât mai trist este faptul că aceste compoziţii sunt astăzi considerate pierdute – am mai povestit cum partiturile găsite de Saşa Pană în „lădoiul de circa un metru cub”, pus la dispoziţia sa de mama lui Urmuz, în 1930, s-au rătăcit…
Interesantă este şi o altă precizare a lui Vasile Voiculescu, de fapt, două.
Prima: „Lăuntrul sufletesc al omului [Urmuz] era frământat de alte aspiraţii… Timid în fond, el nu le-a spus nimănui. Le-a destăinuit aici-acolo în compoziţiile lui muzicale, şi mai rar în proza lui enigmatică. (…) Urmuz a dus cu el în mormânt o taină mare şi un mare talent necunoscut.”
A doua: „În acelaşi timp, Urmuz şi picta. Admiraţia noastră copilăroasă nu avea margini în faţa picturilor lui Buzău. Dar curând s-a lăsat de pictură. Muzica însă l-a întovărăşit toată viaţa şi cred că a fost marea lui vocaţie.”
Se sparie gândul, vorba cronicarului: nu am pierdut numai un compozitor, se pare că am pierdut şi un pictor! Iar dacă în literatură a fost atât de original, de unic – reiau vorba de la început a lui V. Voiculescu – nu cumva era la fel şi în celelalte două arte, muzica şi pictura, un înainte-mergător în înnoirea lor, zgomotoasă şi iconoclastă, din primele decenii ale secolului XX? Fără o minune care să scoată la iveală măcar compoziţiile pierdute, nu vom şti asta niciodată…
Gheorghe Păun