Un bun amic, ştiindu-mă „urmuzofil” irecuperabil, aproape „urmuzoman” – din patriotism local şi afinităţi ludice, nu neapărat prin competenţă –, în momentul în care a dat peste un exemplar din cartea „Urmuz. Pagini bizare”, editată de Saşa Pană şi apărută la Editura Minerva, Bucureşti, în 1970, l-a achiziţionat şi mi l-a făcut cadou, şi mare bucurie mi-a făcut, pentru că încerc să adun (nu spun „colecţionez”, pentru că asta presupune un alt nivel, şi al pasiunii, şi al eforturilor) tot ce pot în legătură cu subiectul. O carte perfect păstrată, probabil necitită…
Prima ediţie a „operelor complete” urmuziene a fost realizată tot de Saşa Pană, în 1930, la şapte ani de la sinuciderea autorului, deci cu 40 de ani înainte de ediţia din 1970. An fast acesta din urmă pentru receptarea lui Urmuz, pentru că tot atunci a apărut monografia lui Nicolae Balotă, „Urmuz”, Editura Dacia, Cluj, prima de acest gen. La ora aceasta, dispunem şi de o ediţie critică a operei lui Urmuz, „Schiţe şi nuvele aproape… futuriste”, aparţinând lui Ion Pop, clujean, membru corespondent al Academiei Române, avem şi masivele volume exegetice „Urmuz sau Despre paradox”, de Lucian Costache, apărute la numerele 23 şi 24 ale seriei „Biblioteca Revistei Curtea de la Argeş”, Editura Zodia Fecioarei, Piteşti, 2020. Merită reamintită aici şi cartea lui Constantin Cubleşan „Urmuz în conştiinţa criticii” (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014), o extrem de folositoare „lectură” a întregii bibliografii Urmuz de până la data respectivă.
Volumul pe care tocmai l-am primit merită încă tot interesul. După cele unsprezece „bucăţi” cunoscute ale operei lui Urmuz (sunt incluse şi „Însemnări – ciorne răzleţe”), urmează şapte cărţi poştale către familie (din Bucureşti, Alexandria, Bârlad, unde a fost mobilizat la vremea războiului, Pădureni, Budaki – cură de la final de iulie la mijloc de august 2022, ultima fiind din 10 noiembrie 1923), o scrisoare a lui Arghezi către Urmuz şi una a lui Urmuz către Arghezi, câteva texte „Urmuz în limbi străine”, apoi un „Dosar biografic” în care piesa de rezistenţă este „Notă asupra ediţiei”, de Saşa Pană, supraintitulată „Câteva simple precizări” (mai apar biografia întocmită de Geo Bogza, procesul-verbal încheiat de comisarul N. Dezideratu, după ce „sergentul de oraş cu seria 738 anume Roşu Gh.” a raportat „că pe şoseaua Kiselef în dosul Bufetului în bosket se găseşte un om împuşcat”, „Ecouri din presa vremii” legate de sinucidere, apoi cunoscutele „Fragmente din mărturiile d-nei Eliza Vorvoreanu”. Încheie volumul o serie de extrase din articolele pe care critica literară le-a dedicat primei ediţii a scrierilor lui Urmuz, cea din 1930, precum şi „alte comentarii mai vechi” legate de Urmuz.
Spun că cele „câteva precizări” sunt importante, pentru că dau detalii privind „lădoiul de circa un metru cub” pe care mama lui Urmuz i l-a arătat lui Saşa Pană, în 1930. Am mai vorbit despre ladă, despre cele două caiete groase, scrise caligrafic (trecute „pe curat”, cum făcea şi Eminescu cu poemele considerate finalizate), „cuprinzând sute de maxime, cugetări clasate pe teme şi numerotate”, dar la care „doamna Ionescu-Buzău ţinea foarte mult” şi „le-a retras din ladă”. Vorbeşte Saşa Pană şi despre misterioasele partituri care ocupau jumătate din ladă, dar care au fost împrumutate „spre cercetare medicului colonel dr. Traian Popescu, un bun prieten al lui Urmuz şi, la rându-i, distins meloman şi compozitor ignorat”. După mulţi ani, Saşa Pană reia cercetările, dar „nici urmă de partituri, nici urmă de ladă. Nimeni nu ştia nimic. Şi totuşi, acel lădoi n-a fost un vis…”
Ne rămâne nouă visul că ceva-ceva se mai află în aşteptare pe undeva şi va ieşi la iveală atunci când va fi momentul… Poate, în pregătirea Anului Urmuz, 2023…
Gheorghe Păun