Am încheiat digresiunea (vag) matematică referitoare la cea de a doua piesă din cartea în discuţie, Valeriu Butulescu, „Teatru. Urmuz (Dincolo de Zid), Bolyai (Ştiinţa Spaţiului), Decebal (Asediul)”, numărul 29 în Biblioteca Revistei „Curtea de la Argeş” (Editura Zodia Fecioarei, Piteşti, 2021), anunţ şi a treia piesă, cea dedicată lui Decebal.
Cetatea Costeşti, a doua parte a anului 106, în plin război „frăţesc” între daci şi romani. Decebal se întâlneşte cu Traian. Se înfruntă, în cuvinte, diplomaţie, ceremonial, subtilitate, umor, spade, beau vin, vorbesc despre istoria comună, trecută şi viitoare (!), recită din Ovidiu şi din „Mioriţa”… Demistificat pe ici pe acolo e Traian imperator, dar conform cu moravurile vremii. Ridiculizat din plin e Bicilis, trădătorul. În toate cele trei piese se mai şi moare, de pistol (Urmuz, desigur), de boală, de pumnal – Decebal sinucigându-se.
E singurul detaliu pe care-l dezvălui, desfăşurarea acţiunii este cu totul neaşteptată în fiecare dintre piese. Urmuz „în competiţie” cu personajele sale, între lumea sa şi lumea lor doar o pâlnie făcând legătura, dar o Pâlnie scrisă cu majusculă, Urmuz în competiţie cu propria-i soartă. Bolyai în competiţie cu… lumea euclidiană, aşteptând zadarnic, nu înţelegere/recunoaştere, ştia că nu a venit timpul pentru aşa ceva, ci o scrisoare de la Gauss. Competiţia dintre Decebal şi Traian am sugerat-o deja – evident, se adaugă lupta din afara scenei, dintre cele două armate, „codificată” în rapoarte ale generalilor, în urlete de lup şi mesaje modulate de bucium.
Tustrei protagoniştii pierd competiţiile, pe cele aparente, ţinând de azi şi de acum(dacă nu ar fi prea aproape, aş repeta: ţinând de lumea euclidiană, ca opusă celei transcendente sau, măcar, opusă imaginii/conştiinţei/judecăţii viitorului), fiindu-le menit să fie astfel, pierzători-victime-martiri, dar tustrei ajung… monumente. Autorul nu insistă deloc pe această învăţătură a trilogiei sale, probabil că ea sălăşluia într-un aşa-zis inconştient, care niciodată nu este cu adevărat in-conştient…
Aminteam la început că piesele sunt „marca Butulescu”. Inginer „la bază”, ba chiar cu un doctorat în ştiinţe tehnice, celebru la propriu pentru aforismele sale (Oscar Wilde: celebru este cel care este cunoscut de mult mai mulţi oameni decât cunoaşte el), traduse în zeci de limbi, citate în şi mai multe ţări, o experienţă teatrală remarcabilă, ca autor a peste două duzini de piese, majoritatea jucate de teatre din toată ţara, ba chiar şi din afara graniţelor, atras de subiecte „delicate” (controversate, topite în prejudecăţi şi nedreptăţi – vezi „cazul” tipic Brâncuşi vs. Academia Română, clarificat într-un articol apărut în revista „Curtea de la Argeş”; iar acum pregăteşte un eseu în care dezbate „cazul” latinismului/dacismului limbii române), un virtuoz al logicii şi al limbii române deopotrivă, scrierea de aforisme presupunând cu necesitate acest lucru – premise perfecte pentru a asigura desfătarea cititorului şi, cu atât mai mult, a spectatorului. Jocuri de cuvinte, calambururi şi aforisme strecurate în replici, subtilităţi lingvistice, umor, poeticitate şi, „obligatoriu” pentru Urmuz şi Bolyai, muzică.
Că lectura pieselor va fi incitantă şi mult recompensatoare pentru cititor sunt aşadar convins, dar şi mai încrezător sunt în „soarta scenică” a pieselor. Şi nerăbdător sunt, pentru că 2023 va fi Anul Urmuz: 140 de ani de la naştere şi 100 de la plecarea spre… infinitul mic… Nu-mi pot imagina aniversarea/comemorarea de peste un an şi ceva fără dl Butulescu urmărindu-şi piesa pe scena Centrului de Cultură din Curtea de (la) Argeş…
Gheorghe Păun