Să continuăm a căuta „priviri în viitor” în opera lui Urmuz.
La viitor, al omenirii întregi de-a dreptul, se referă şi finalul „epopeii” „Fuchsiada”, „poem eroico-erotic şi muzical, în proză”: deşi Fuchs dispare „pentru totdeauna în mijlocul naturii măreţe şi nemărginite”, muzica lui are menirea ca „prin forţa educaţiei să facă să apară cu timpul pe această planetă o rasă mai bună şi superioară de oameni, spre gloria sa, a pianului şi a Eternităţii…”
Cât de „bună şi superioară” va fi această rasă nu este clar, cred mai degrabă că Urmuz era sceptic, dacă ne reamintim de „plebea ideologică, naivă”, partenera comesenilor care filosofează în „Puţină metafizică şi astronomie”, mai ales că lumea însăşi, universul, nu par a fi în ordine, „când toate cauzele, din nenorocire, sunt şi efecte şi dau din ele efecte îndrăcit de multiple şi de încâlcite”. „Deci la ce bun să vrei numai o singură cauză, o forţă iniţială care vrem (trebuie) să fie şi generatoare, când ea însăşi ţine cu atâta încăpăţânare să dea din ea numai multiplicitate; are setea mulţimilor, a încâlcelei şi a contradicţiei; îi trebuie multe milioane de oameni, de muşte, de bureţi, de jivine…”
Iar dacă „plebea” e formată din indivizi precum cei care populează scrierile lui Urmuz (nu mai exagerez, punând alături şi „milioane de oameni, de muşte, de bureţi…”), atunci lucrurile sunt şi mai rele, mai toate personajele fiind hibrizi mecano-zoo-umani, au cioc unii, chiar dacă „din lemn aromatic” (Grummer), îmbrăcăminte de şiţă, ba chiar şi un capac de pian înşurubat la spate (Cotadi), un grătar sub bărbie (Algazy)… mai sugestivă decât o enumerare este menţionarea unor titluri de secţiuni din monografia „Urmuz” de Nicolae Balotă (Editura Dacia, Cluj, 1970): „Omul-pasăre şi obsesia zoologică”, „Omul mecanomorf”, „Îmbrăcămintea burlescă”. E prea mult să bănuim că Urmuz se gândea la proteze, ciborgi, roboţi şi clone (un Ismail „s-a reuşit să se fabrice pe cale chimică, prin syntheză”, „graţie progresului ştiinţei moderne”), dar la reificarea oamenilor, a sufletului lor este la îndemână să credem că se gândea. Ca şi la imoralitate, sadomasochism (iarăşi, titlu de secţiune în cartea lui N. Balotă), zoofilie chiar (Ismail necinsteşte viezuri!), transsexualitate (acelaşi Ismail poartă rochie, uneori una „de gală, făcută din stofă de macat de pat cu flori mari cărămizii”). Iar Cotadi „se hrăneşte numai cu ouă de furnici” – despre proteinele pe care le putem lua din insecte vorbeşte şi UE în ultima vreme…
Aspectul mecanomorf al personajelor deschide însă posibilitatea unei discuţii nu lipsite de rost despre posibilitatea de a-l vedea pe Urmuz şi ca un plauzibil „profet”, al transhumanismului, ba chiar al posthumanismului. Rămâne de explorat mai atent această sugestie. (Apropo de Congresul de la Iaşi, transhumanismul şi posthumanismul au constituit tema unei precedente ediţii, cea din 2020, chiar la început de pandemie – îmi amintesc cu nostalgie respectiva ediţie, pentru că a fost ultima conferinţă la care am participat fizic, fără mască chiar…)
N-aş mai continua, dar tot consemnez, din finalul „romanului în patru părţi” „Pâlnia şi Stamate”, ideea de „a putea odată pătrunde şi dispărea în infinitul mic”, aşa cum face eroul, după ce, „pentru ultima oară cătând prin tubul de comunicaţie, mai privi o dată Kosmosul cu ironie şi indulgenţă”. Care „infinit mic”? Cumva Big Crunch-ul final, cel simetric Big Bang-ului de la începutul începuturilor? De dragul lui Urmuz, să zicem că chiar despre asta e vorba, deşi, desigur, este un pic exagerat… (iar la modul serios, chiar îl rog pe cititor să intre în jocul lui Demetru-Mitică-Ciriviş-Urmuz, citindu-l cu mintea deschisă spre orice interpretare – va fi o desfătare, garantez).
Gheorghe Păun