Este intitulat Jurnal de copilărie şi adolescenţă, a fost publicat la Editura Cartea Românească, Bucureşti, în 1987. Acoperă zece ani, din 1923 până în 1932. Născut fiind în 1908, Geo Bogza avea 15 ani în 1923, deci nu mai era deloc un copil, iar în 1932, la 24 de ani, numai adolescent nu se mai putea numi. De altfel, mai tot jurnalul este preţios-pretenţios, teribilist, revoltat şi mândru de a fi astfel. Zic „mai tot”, pentru că începutul este „o obligaţie şcolară”, o spune chiar autorul în introducerea la carte („Aventura de a fi om”), jurnalul fiind demarat, pe 21 mai 1923, la ordin: elev la marină, unde ajunsese „cu gândul că fac un pas care îmi va aşterne în faţă întreaga întindere a lumii”, împreună cu colegii, primeşte de la ofiţer un caiet pe coperta căruia este pus să scrie Impresii personale – drept care însemnările din primii ani (părăseşte marina în decembrie 1925) sunt simple, cu adevărat „impresii” de elev-marinar. Viaţa la bord şi în porturi, vremea, mici probleme de sănătate, lecţii, examene, lecturi, detalii – uneori la limita derizoriului („După masă m-am grăbit să-mi spăl rufele. M-a ajutat foarte mult Munteanu P.”).
Cu vremea, „copil şi adolescent” civil, Geo Bogza prinde gustul scrisului, gustul boemei, al aventurii spirituale (şi erotice – o permanenţă a preocupărilor sale), cunoaşte „floarea” avangardei româneşti a vremii, Saşa Pană, Ilarie Voronca, Victor Brauner, Ştefan Roll şi aşa mai departe, citeşte cu o frenezie admirabilă cărţi variate, de la literatură la teorie şi critică literară şi de aici la filosofie şi sociologie, se implică într-o afacere cu sifoane, se agită, se autoevaluează-interoghează, se compătimeşte – şi îşi notează aproape zilnic ce face şi ce-i trece prin minte. „Vineri 30 septembrie [1927]: Stare sufletească nebuloasă. Mă gândesc să intitulez revista de la Câmpina Urmuz.” Este prima menţionare a revistei cu acest nume. Au apărut cinci numere, primul în decembrie 1927 (pag. 140). (Interesant este că în Dicţionarul general al literaturii române, vol. Ţ/Z, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009, se spune că primul număr al revistei Urmuz a apărut în ianuarie 1928 – poate aşa a fost datat acel număr.)
Sunt mai multe însemnări legate de revista cu pricina, interesante pentru istoria publicaţiilor literare româneşti, dar şi mai interesante – pentru „urmuzologie” – sunt însemnările din toamna lui 1930, legate de vizitele la mama lui Urmuz, prima împreună cu Saşa Pană şi cu Voronca. Apar aici detalii care le completează pe cele consemnate de Saşa Pană, la rândul lui, în propriul jurnal. Au fost prima dată la mama lui Urmuz pe 2 octombrie, joi, au mers din nou pe 10 octombrie („Ea nu era acasă. O fată a ei, o individă care caută râcă, de care am fost informaţi că trebuie să ne ferim.” (?!)) Pe 12 octombrie, găsesc la mama lui Urmuz „nişte caiete”, care „îi veniseră de la Turnu Severin, de la o fată a ei” „Caietele conţin vreo cinci sute de cugetări, de la prima vedere, plate, şi o bucată nouă, Fuchsiada.” (Saşa Pană copiază două, cu numerele 578 şi 579, deci erau vreo şase sute în total!) Pe 13 octombrie, mama lui Urmuz, „probabil instigată de cineva, începe să vorbească despre drepturi de autor, proprietate literară şi mai cere termen până sâmbătă pentru a semna autorizaţia” de tipărire. Semnează totuşi, pe 18 octombrie, numai că pe 15 apare o altă problemă: printre cugetări se găseşte una „cu caracter antisemit şi după citirea ei văd cum lui Edy [Voronca] îi piere elanul iniţial”. Caietele au dispărut, până acum mama lui Urmuz fiind considerată vinovată de asta – să fi fost implicaţi şi Voronca şi Pană în această operaţiune?… Dacă o fi fost aşa, nu vom afla niciodată. Fapt este că, se pare, cei trei au răsfoit/citit caietele, dar, din păcate, cunoscute sunt numai două cugetări, cele menţionate, copiate de Saşa Pană. „Plate” sau nu, ele s-ar fi adăugat frumos operei lui Urmuz, dar se vede că n-a fost să fie…
Gheorghe Păun