Mărturisesc că ţin în bibliotecă de mai mulţi ani masivul (760 pag.) volum Icoane din trecut şi de azi. Portrete, evocări, mărturii (Editura Magic Print, Oneşti, 2017), al regretatului mare senior al culturii române, Mihail Diaconescu (1937-2020), dar abia recent, la semnalarea unui amic, am descoperit în carte paginile dedicate lui Urmuz. De fapt, se pare că nici „urmuzologii” nu cunosc intervenţia cu pricina (ea nu apare, de exemplu, în cartea lui Constantin Cubleşan, Urmuz în conştiinţa criticii, Cartea Românească, 2014, şi nici la bibliografia cărţii Urmuz sau Despre paradox de Lucian Costache, Ed. Zodia Fecioarei, Piteşti, 2020), deşi textul a apărut încă din 1966, sub titlul „Uimitoarea carieră a râsului lui Urmuz”, în revista Argeş.
Teza centrală a articolului este ideea că în „sumara operă” a lui Urmuz „s-au cristalizat expresii deosebit de semnificative ale spiritualităţii româneşti”, în particular, privind umorul (de limbaj) popular, cu trecere prin scrierile lui Anton Pann şi Ion Creangă, ajungând înspre noi la Ilie Moromete. „Indiferent dacă Urmuz şi-a scris textele cu migală, asociind în chip conştient realităţi insociabile, sau la repezeală, (…) procedeele sale, curat ţărăneşti, bine reprezentate în folclorul românesc, vor avea o uluitoare carieră, ajungând să stea la baza unei întregi arte (dramatice) cunoscute azi pe plan mondial. Destinul artistic al lui Urmuz e tulburător de asemănător cu al lui Brâncuşi.”
Autorul elaborează asupra acestor idei, le ilustrează din plin cu exemple din folclor, din autorii menţionaţi, iar în ceea ce priveşte „cariera” ulterioară, îi menţionează, din nou cu exemple, pe Arghezi şi Eugen Ionescu, găsind asemănări şi la Samuel Beckett. Interesant este că Mihail Diaconescu enunţă aici şi o idee foarte interesantă, formulată şi de J.L. Borges, în Otras Inquisiciones, 1952, dar probabil netradusă în româneşte în 1966 (în italiană a fost tradusă abia în 1973, aflăm din G. Rotiroti, Când soarele ajunge la solstiţiu, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2020), anume că succesorii îi creează pe precursori. Spune M.D.: „În general, mişcările literare, artistice şi filosofice noi, cu insuficient credit la public în primele momente ale afirmării lor, încearcă să se revendice a fi continuatoarele unor personalităţi de mare reputaţie sau de evidentă prestanţă. Urmuz a fost pentru avangardiştii români o astfel de personalitate.”
Desigur, Mihail Diaconescu nu cade în capcana limitării la umorul de limbaj, strat superficial totuşi la Urmuz, ci discută „logica ilogicului” acţiunii, grotescul personajelor, caracterul lor hibrid şi încă altele – iarăşi: ne aflăm în 1966, monografia Urmuz a lui Nicolae Balotă, care „pune ordine” în toate acestea, va apărea abia patru ani mai târziu. Ulterior, Arghezi şi Eugen Ionescu vor face uz de procedee similare, prin excelenţă cel de-al doilea: „Constatarea că Ionescu descinde, literar vorbind, direct din Caragiale şi Urmuz, se impune chiar şi la o lectură sumară”. „Iar în Aşteptându-l pe Godot de Samuel Beckett, personajele seamănă până la identificare cu Stamate, Ismail, Algazy, Grummer şi cu ceilalţi eroi ai lui Urmuz.”
Finalul textului merită reluat aproape în întregime:
„Procedeele lui Urmuz au ajuns să servească scopuri opuse celor pentru care au fost concepute iniţial. Dintr-un exerciţiu comic, cu caracter corectiv tonic şi critic, realizat cu superlativă inteligenţă de Urmuz, ele au devenit modalitatea de comunicare a unei mizantropii negre şi a spaimei de a trăi, la Ionescu, la Beckett şi la alţi scriitori producători de literatură a absurdului.
Evoluţia acestor procedee este departe de a se fi încheiat. (…)
După Jonathan Swift, opera argeşeanului Urmuz marchează al doilea mare moment în evoluţia grotescului din literatura europeană şi mondială. (Subl. n., Gh.P.)
Cu precizarea că opera lui Urmuz, chintesenţă a unei modalităţi specifice a râsului ţărănesc şi a spiritualităţii româneşti, e mult mai bogată în consecinţe pentru dezvoltarea întregii literaturi moderne.”
Un cunoscător spune acestea – să luăm aminte!
Gheorghe Păun