Am menţionat comuna de pe Argeşel, dinspre răsăritul judeţului, mai ales pentru „culoarea locală” argeşeană, altfel „culoarea urmuziană” este cea care mă interesează aici… Este vorba despre profesorul-scriitor Romulus Sălăgean, locuitor al Vultureştiului, după ce mulţi ani a predat limba şi literatura română la un liceu din Roşiorii de Vede, şi despre aplecarea sa de durată, fertilă şi temeinică i-aş zice, spre lumea lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, paradoxal de lung nume în comparaţie cu mai bine cunoscutul pseudonim Urmuz. În anul 2000, dl Sălăgean a publicat la Editura Euro-Vida din Bucureşti volumul Absurdistan sau Tzara lui Urmuz, conţinând 77 de replici la celebra „fabulă” Cronicari a legendarului scriitor născut la Curtea de Argeş.
Nu despre această carte vreau să vorbesc acum, ci despre un volum recent, publicat în 2019 la Editura Larisa din Câmpulung, Fructele memoriei, recomandat pe coperta din spate de citate din articole ale unor nume prestigioase care au scris despre autor: Paul Aretzu, Florentin Popescu, Mihail Diaconescu, Rodica Lăzărescu, Adrian Costache. Un volum „eclectic”, spune autorul în introducerea la carte, „Sic tranzit… tranziţia”, „născut dintr-un amalgam de sentimente contradictorii: entuziasm şi dezamăgire, euforie şi furie, iubire şi ură, elevaţie şi prăbuşire, compasiune şi dispreţ, mânie şi iertare, admiraţie şi greaţă, revoltă şi clemenţă, orgoliu şi umilinţă, speranţă şi deznădejde…” Îl confirmă în Postfaţă („Mânuitorul de lance”) Rodica Lăzărescu, care precizează: „Autorul a adunat aproape tot ce a publicat în presă şi nu numai”, „memorialistică, publicistică, eseu şi cronică literară, proză scurtă, pamflet, parodie şi satiră (…), cărora li se adaugă o ultimă secţiune (Jocul de-a Urmuz), încadrabilă tot categoriei parodice”. Un volum „dare de seamă şi testament” – şi conchide postfaţatoarea: „Mărturia ororilor războiului şi a regimului comunist, cronica amară a anilor post-decembrişti, cartea vine să clatine mitul efemerităţii articolelor de ziar. Iată că, adunate în volum, textele de presă, ce prin definiţie trăiesc doar o zi, se pot transforma în martori deloc muţi ai unei epoci şi ai omului aflat sub vremi.”
Avem deja aici o sugestivă descriere a volumului, titlurile capitolelor sunt aproape exact specificate în citatul dinainte. Sensibil şi implicat, autorul participă şi suferă, reaminteşte şi atrage atenţia asupra evenimentelor, a personajelor implicate în ele, a relelor din deceniile din urmă, din timpuri mai vechi. Iar Jocul de-a Urmuz este concretizat în 30 de „fabule” imitând întocmai originalul urmuzian (stil, prozodie, „cică” de la început, morala din final şi toate celelalte), adresate mai direct sau mai aluziv unor actori de pe scena politică românească postdecembristă, cu umor acid şi pişcătoare maliţie.
Nu ilustrez, remarc doar că, alături de volumul din 2000, autorul însumează peste o sută de „urmuzo-fabule” publicate deja şi anunţ faptul că el are încă un volum în pregătire, care va conţine exact 100 de piese inedite, gândit să apară pentru a marca anul viitor, când se împlinesc 100 de ani de la moartea lui Urmuz. Pentru a sugera dexteritatea dlui Romulus Sălăgean, precizez însă că pe pagina de gardă a volumului pe care mi l-a trimis de curând a scris o „dedicaţie” sub forma unei „urmuzo-fabule” care preia ca titlu termenul „aberoizi” pe care l-am folosit într-un editorial din revista Curtea de la Argeş. Citez doar primele patru dintre cele şaisprezece versuri: „Cică nişte-aberoizi/ Duceau lipsă de covizi/ Şi l-au rugat pe Wuhan/ Să-i cultive-ntr-un borcan.” Şi aşa mai departe, în ton cu pandemia, până la „Morală: Pangolinul sau liliacul”…
Închei cu o observaţie generală: posteritatea lui Urmuz este realmente fabuloasă, termenul de urmuzologie, lansat deja cu mai mult de două decenii în urmă de scriitoarea Ana Olos, alias Anagaia, din Baia Mare, este acoperit cu prisosinţă. Iar până în „Anul Urmuz 2023” mai sunt (doar) câteva luni…
Gheorghe Păun