URMUZ văzut de Harley Liao Liao, Taiwan
Intru în demonstraţia faptului că Urmuz este un scriitor unic şi important, mult mai important decât se ştie în Curtea de Argeş, dar şi în raport cu promovarea sa în România şi cu promovarea pe care instituţiile româneşti „de specialitate” (ICR-urile, de exemplu) ar trebui să i-o facă în lume. Apropo: am aflat de curând – mea culpa! – că UNESCO sărbătoreşte „personalităţi ale anului”, dar lista se face, firesc, cu 2-3 ani înainte. O ocazie pierdută. N-am ştiut eu, dar cu siguranţă cei care lucrează la ICR-uri au ştiut, că doar nu vor fi fost trimişi la posturi pe motive partinice… Poate nu ştiau de Urmuz şi de dublul prilej de a-l reaminti în 2023.
Pentru ei, dar mai ales pentru concitadini, reproduc, aşa cum am promis în decembrie trecut, o serie de aprecieri memorabile privindu-l pe Urmuz şi opera lui. Sunt „argumente de autoritate”, ştiu, dar cu adevărat… autoritare, pentru că sunt vorbe mari, rostite/scrise de oameni mari. Şi, multe, spuse „în linişte”, nu imediat după moartea sa, sub emoţia evenimentului. Vorbe care par disproporţionate, în raport cu puţinătatea operei (cunoscute a) lui Urmuz – poate tocmai de aceea părând mai justificate, ţinând seama de posteritatea impresionantă pe care acesta o cunoaşte. Disproporţionate vorbele şi în raport cu alţi scriitori, care au scris incomparabil mai mult, dar care „au rămas” incomparabil mai puţin în memoria literară şi culturală în general. Căci, într-adevăr, există un veritabil mit Urmuz, care a debutat cu un cult al său, întreţinut „cu o adevărată fervoare cvasireligioasă” de „moderniştii de diverse nuanţe (dadaişti, constructivişti, suprarealişti etc.)”, care-şi aduc „omagiul lor necondiţionat memoriei aceluia în care vedeau un mare înainte-mergător, un profet, un geniu tutelar”. (Nicolae Balotă, în monografia „Urmuz”, Ed. Dacia, 1970, p. 147, prima exegeză sistematică a scrierilor urmuziene, cea mai convingătoare şi mai potrivită introducere în urmuzologie.) Exemplifică, citează, încearcă să explice criticul în carte această situaţie. Multe detalii pot fi găsite – fără a epuiza subiectul – şi în excelentul volum al lui Constantin Cubleşan, „Urmuz în conştiinţa criticii”, Ed. Cartea Românească, 2014.
A contat, desigur, în creşterea acestui mit şi paradoxul (aparent doar?) dintre viaţa „civilă” a lui Urmuz şi creaţia sa, inclusiv sinuciderea (spunea Petru Cârdu, acum un deceniu şi jumătate, în contextul traducerii în limba sârbă a lui Urmuz: „Urmuz este distrugătorul moștenirii literare românești. Un om cu două vieți, care a scurtat una din proprie inițiativă, dar a creat o mare lucrare independentă care stă în fața noastră. (…) El a aparținut sfintei constelații a tragicilor.”), dar cu siguranţă explicaţia stă în termenul „impact”. Asupra literaturii în primul rând, ca manifestare de mare pregnanţă într-un moment de „ruptură” în cultura începutului de secol XX şi, nu mai puţin relevant, în… grila de percepere/evaluare a lumii, pentru că ne-a dăruit adjectivul „urmuzian”! „În viaţa noastră publică … locul lui Caragiale a fost schimbat cu Urmuz”, scrie Nichita Danilov chiar pe coperta cărţii sale „De la Caragiale la Urmuz sau realitatea sub formă de conservă”, Ed. Tracus Arte, 2021. Câţi scriitori – români sau străini – au mai introdus adjective care se pot folosi nu referitor la opera lor, ci pentru a descrie „viaţa publică” (îmi vine în minte, la noi, numai „bacovian” şi „caragialesc”, dar al doilea, cu aplicare limitată la politică şi oarecum desuet deja, vorba lui N. Danilov, din lume îmi vin în minte „donquijotesc”, „pantagruelic” etc., acestea de pe urmă plecând însă de la personaje-mituri, nu de la nume de scriitori)?
Voi reveni, că înainte mult mai este…
Gheorghe Păun