URMUZ văzut de Bira Dantas, Brazilia
Revin la citate despre Urmuz şi opera sa, fără a mai relua şi spusele lui Eugen Ionescu de prin anii 1960 (el l-a lansat cu adevărat în literatura europeană, traducându-l în franceză, asumându-şi-l ca principal precursor), nici pe cele mai vechi ale lui Saşa Pană, Geo Bogza şi altora din anii 1930 – cu excepţia unei afirmaţii a lui Vasile Voiculescu, rostită la radio în 1932 şi republicată în volumul „Gânduri albe”, Cartea Românească, 1986 (pag. 97): „Despre scriitorul Urmuz se poate spune că e unic. Bun sau admirabil sunt epitete pentru literatura obişnuită. Creaţiilor lui Urmuz nu li se potriveşte decât calificativul unic… Uluitoarea lui apariţie în literatura noastră a uimit pe toţi şi a zăpăcit pe cei mai mulţi.” Unic, uluire, zăpăcire – să luăm aminte şi să ţinem minte!
Ceva de genul acesta spune şi Geo Bogza în „Eu sunt ţinta”, o carte de dialoguri cu Diana Turconi (Editura Du Style, 1996, p. 49): „Mare e puţin spus. El este întemeietorul literaturii absurde, înaintea tuturor celor care au scris în genul acesta în Europa.”. Iar la pagina 53 citim: „Prin zbuciumul lăuntric, prin curajul de a nu-i cere vieţii vreun confort oarecare, prin sfârşitul tragic şi puritatea aspiraţiilor,
Urmuz stă lângă Eminescu.”; Urmuz „a plătit cu viaţa literatura pe care a scris-o – şi de aceea este atât de autentică”.
O comparaţie aparent la fel de neaşteptată face şi Mihail Diaconescu într-un articol publicat în 1966 în revista „Argeş” şi inclus în 2017 în masivul volum „Icoane din trecut şi de azi” (Ed. Magic Print), plecând de la originile folclorice ale „încurcăturilor de minte” urmuziene: „Destinul artistic al lui Urmuz e tulburător de asemănător cu al lui Brâncuşi”. De fapt, textul se încheie cu următoarele rânduri: „După Jonathan Swift, opera argeşeanului Urmuz marchează al doilea mare moment în evoluţia grotescului din literatura europeană şi mondială.// Cu precizarea că opera lui Urmuz, chintesenţă a unei modalităţi specifice a râsului ţărănesc şi a spiritualităţii româneşti, e mult mai bogată în consecinţe pentru dezvoltarea întregii literaturi moderne.” Un cunoscător spunea aceasta!
Iar comparaţii/puneri în relaţie între Urmuz şi alte nume sonore ale literaturii mondiale s-au făcut multe. O listă rapidă îi conţine pe Kafka, Harms, Jarry, Lewis Carroll, Edgar Allan Poe, Beckett, Eugen Ionescu, Gombrowicz, Julio Cortázar, Joyce – ca să nu-i mai pomenesc şi pe suprarealiştii români pe care i-a influenţat. George Pruteanu, cel nu foarte darnic în laude, îl aduce în discuţie chiar pe Dante („România literară”, 21 mai 1970): „Urmuz e cel mai plăsmuitor de universuri fictive din literatura noastră, în genere lipsită de mari fantazişti. Nu am avut un Dante, nu am avut un Jarry, dar l-am avut pe «umilul» Demetrescu-Buzău şi, fără ironie, nici prezumţie, aceasta e o posibilă compensaţie, echilibrând spiritul unei literaturi vii. Urmuz e un scriitor european, un mare cap de serie. Şi apoi, ultima concluzie e tocmai aceea că despre Urmuz, cel mai singur între singuri, abia trebuie să stăm de vorbă.“
Că posteritatea lui Urmuz nu este deloc „încheiată” citim şi în volumul trilingv, română, franceză, engleză, „Urmuz”, Cartea Românească, 2001, sub semnătura lui Stavros Deligiorgis, la finalul postfeţei (p. 52): „Acest corpus de ficţiuni urmuziene, depăşind cu puţin cincizeci de pagini, ar putea avea o înrâurire covârşitoare, ca o secvenţă de proză experimentală, cu care întreaga literatură naţională s-ar putea mândri trei-patru secole de-acum încolo, dacă nu şi mai mult.” Cu menţiunea că „înrâurirea” se constată deja, ce vom face trei-patru secole, vom vedea… QED!
Gheorghe Păun