Urmuz văzut de Ali Alawi, Iraq
Sfârşitul lui Urmuz, sinucidere prin împuşcare în cap, în noaptea de 22 spre 23 noiembrie 1923, este unul dintre momentele cele mai discutate din biografia „înainte-mergătorului” şi, totuşi, nici pe departe clarificat. Scrisorile către familie, la fel cele trei scrisori către Domnişoara M(arie), nu prevesteau deloc un asemenea final. Arghezi îl publicase în „Cugetul Românesc”, lucrurile mergeau bine şi aici. Şi totuşi, revolverul s-a dovedit încă odată „suveran al lumii… Zeul cel mai puternic…”, cum nota Urmuz în iulie 1914. De ce a apăsat el pe trăgaci, „în dosul bosketului într-un bosket în apropiere de şos. Jianu colţ cu str. D-tru Ghica”, cum, urmuzian, notează în procesul-verbal, „spre cale legală”, „N. Dezideratul, comisar de poliţie seful circ. 3 perif. Buc.”? Evident, s-au avansat mai multe explicaţii. Singurătatea, firea sa retrasă, neîmplinirea familială a fost direcţia cea mai facilă de căutare. Una mai sofisticată ţinea de existenţialism, curent filosofic pe care Urmuz şi amicii lui îl frecventau, via Nietzsche, Kierkegaard (nihilism, fragilitatea şi inutilitatea existenţei, imposibilitatea cunoaşterii şi comunicării, neantul ca origine şi destinaţie a vieţii şi câte altele asemenea), Freud („scopul vieţii este moartea”). Călinescu scrie că Urmuz voia să moară fără motiv, drept care s-a sinucis. (Speculam undeva că dacă sinuciderea însemna la el a muri fără motiv, atunci a făcut un motiv din moartea fără motiv, deci a murit cu motiv, deci s-a sinucis degeaba… un paradox urmuzian în plus…) Am citit şi ceva de genul: explorase şi epuizase toate posibilităţile de expresie literară, de la epopee la fabulă, nu mai avea nicio direcţie de experimentat, iar ca stil, dacă ar fi continuat, ar fi trebuit să se imite, să se autopastişeze. Există şi unele sugestii că a fost… ajutat să se sinucidă, cu unele presupuneri conspiraţioniste, politice.
Ziarele vremii găsesc explicaţii mult mai terestre. „Lupta” din 25 noiembrie vorbeşte despre „o boală gravă de care suferea sinucigaşul”, iar „Dimineaţa” din aceeaşi zi precizează că „La el s-au găsit mai multe scrisori în care arată că îşi curmă firul vieţii din cauza unei paralizii ce-o căpătase de câtva timp şi care îi transformase viaţa într-un adevărat chin”. Şi a doua zi, „Dimineaţa”, probabil sub semnătura lui George Ciprian, vorbeşte despre „o boală nemiloasă, ale cărei progrese repezi îl alarmase şi îl demoralizase cu totul”. Nu se spune care era boala, dar o aflăm din „Memoriile” lui Constantin Beldie (Ed. Albatros, Bucureşti, 2000): avea „fruntea împodobită cu papule sifilitice”. Plauzibil, ştiind că viaţa de noapte a întregii generaţii a lui Urmuz ducea spre… nevoia de penicilină, care nu se inventase încă!
Probabil că toate aceste motive au concurat la gestul fatal, poate şi altele în plus. Mai trebuie adăugat faptul că sinuciderea a fost o „modă” printre avangardişti. Ilarie Voronca s-a sinucis cu gaz, Paul Celan şi Gherasim Luca s-au aruncat în Sena, Saşa Pană şi-a încercat şi el pistolul etc. etc. – lista cu nume străine e şi mai lungă. Luis Aragon are şi un poem intitulat „Sinucidere”. Nu ştiu dacă nu s-a scris deja, dar se poate scrie o carte despre avangardism şi sinucidere (teoretică şi practică).
Evident, tot ce am spus/sugerat aici încearcă să explice, dar în niciun caz să scuze. Discuţia e total neavenită, chiar dacă uneori se face caz de subiect. Suntem creştini, suntem ortodocşi, viaţa ne e dată de Sus, nimic nu poate motiva renunţarea la viaţă – punctum! În plus, opera e una, biografia e alta, sfârşitul lui Urmuz nu ne poate opri de la a-i admira scrierile (şi nici nu le adaugă semnificaţie, chiar dacă se afirmă că sfârşitul a atras atenţia asupra lui, deci a ajutat în receptarea operei – vezi şi afirmaţia sârbului Petru Cârdu, citat într-un episod din luna ianuarie).
Pe scurt, Dumnezeu să-l odihnească, în pacea pe care n-a prea avut-o pe pământ.
Gheorghe Păun