Urmuz văzut de Carlos Duarte, Brazilia
La modul riguros, nici una, şi nici alta… De pildă, în logică, un paradox este o afirmaţie care nu poate fi nici adevărată şi nici falsă, care se contrazice pe sine, indiferent cum am presupune-o. „Eu acum mint” este cel mai scurt paradox, ca număr de litere. Mai clară este versiunea „Această propoziţie este falsă”. Verificaţi că, oricum am da-o, iese pe dos… Nu putem simplifica la „Eu mint” decât dacă convenim că „mint” înseamnă că mint întotdeauna, nu din când în când, de cele mai multe ori etc., lăsând posibilitatea ca acum să nu mint… Şi mai precis, paradoxul presupune încălcarea principiului aristotelian al noncontradicţiei, dublat de principiul terţului exclus. Trimit la cartea „Paradoxul” a profesorului Solomon Marcus (Ed. Albatros, 1984) pentru o discuţie detaliată a subiectului, definiţii, clasificări, exemplificări, şi la cartea „Urmuz sau Despre paradox” (Ed. Zodia Fecioarei, Piteşti, 2020) de Lucian Costache, pentru aplicarea acestei paradigme de investigare la opera lui Urmuz.
Nici bizarerii nu e termenul cel mai potrivit, chiar dacă scrierile lui Urmuz au apărut de multe ori sub titlul de „Pagini bizare”. Ideea este chiar a lui Urmuz, care, într-o scrisoare către Arghezi, din 30 mai 1922, care însoţea bucata „Algazy & Grummer”, trimisă spre publicare, scria că „poate ar fi nimerit să se pună d-asupra titlului, ca antet, cu litere mai mari, «Pagini bizare»”. Acelaşi titlu îl dă Saşa Pană volumului din 1970 (Ed. Minerva, Bucureşti), imitat ulterior de foarte multe ori.
Un titlu alternativ pentru scrierile urmuziene este „Schiţe şi nuvele… aproape futuriste”, cu punctele de suspensie mutate uneori peste adverb (aşa cum apare pe coperta ediţiei critice realizate de Ion Pop şi publicată în mai multe ediţii, a doua, în 2027, la Tracus Arte, Bucureşti). Sugestia vine tot de la Urmuz şi apare într-un „Caiet roşu” aflat la Biblioteca Academiei Române, un manuscris pregătit pentru publicare, dar încă purtând destule ştersături şi corecturi, precum toate manuscrisele sale. Titlul şi punctele de suspensie sunt o referire ironică la futurismul epocii, la zornăitoarele chemări ale avangardiştilor, de pildă la… a da foc cărţilor. Să ne amintim cum, la fel de ironic, biblioteca lui Stamate este învelită continuu în cearşafuri ude… Dublă ironie, pentru că avangardiştii şi-l revendică pe Urmuz ca înainte-mergător, în timp ce el îi ironiza…
Nu voi căuta aici „bizarerii” în pagini, ci doar voi semnala unele ciudăţenii mai degrabă biografice, exterioare şi, aparent, superficiale, dar adesea căutate, căci, ştim prea bine, personajul era atras de asemenea jocuri. S-a născut Dimitrie Ionescu-Buzău, tatăl i-a schimbat numele în Dimitrescu-Buzău (la înscrierea la şcoală spun unele surse, la trecerea pe clasa a patra spun altele), ulterior el însuşi şi-a luat interminabilul nume Demetru Dem. Demetrescu-Buzău. Colegii de liceu, fraţii şi amicii de cafenea îi ziceau Mitică, Ciriviş, Buzău. La publicarea primului text, „romanul” „Pâlnia şi Stamate”, în 1922, Arghezi i-a ales pseudonimul Urmuz, cel celebru astăzi. Lucrurile sunt clare, Arghezi explică: a parcurs Dumitru invers, eliminând IT şi, în spiritul vremii, citind D ca Z. Dar, există o strâmtoare Ormuz între Golful Persic şi Golful Oman, zeitatea creatoare supremă în religia lui Zarathustra este numită şi Ormuz/Hurmuz, există cuvinte foarte apropiate şi în limbile română, turcă, romani, cu înţelesuri total diferite. Iar în nume, particula Buzău a fost păstrată toată viaţa, deşi el s-a născut la Curtea de Argeş (şi a murit la Curtea de Casaţie, ca să reiau o replică din piesa „Urmuz” de Valeriu Butulescu). Mai există şi o serie de potriveli numerologice legate de numele şi de viaţa/moartea lui Urmuz – poate voi reveni cândva la ele.
Gheorghe Păun