Un titlu generos, dar ambiguu: Relaţia lui Demetru cu teatrul din vremea sa, în particular, cu actorii şi autorii de piese de teatru? Subiect pentru multe pagini, ştiindu-se apropierea de George Ciprian, colegul său de liceu apoi de năzdrăvănii, „prezentator” al unor „miticisme” prin cafenelele bucureştene, mai ales când Urmuz era slujitor al justiţiei prin Argeş şi Dobrogea, autorul pieselor „Omul cu mârţoaga” şi „Capul de răţoi”, cu scandalul lansat de Arghezi în legătură cu paternitatea lor – piese de explicită inspiraţie urmuziană. Tot un actor a salvat de la uitare faimoasa fabulă, sau ce-o fi ea, „Cronicari”: Saşa Pană scrie în 1930, când a editat broşura cu scrierile lui Urmuz, că i-a fost dictată de actorul Grigore Mărculescu, nu există niciun manuscris al acesteia.
Urmuz ca subiect de piese de teatru? După „Capul de răţoi” nu ştiu o alta până la recenta „Urmuz. Dincolo de zid” de Valeriu Butulescu, scrisă în 1921, prezentată de Teatrul „Al. Davila” din Piteşti ca parte a „festivalului Urmuz” de la Curtea de Argeş.
Urmuz nu a scris teatru, ba chiar în prozele sale nu există niciun dialog, personajele sale nu vorbesc niciodată unele cu altele, chiar dacă relaţiile lor sunt complicate, încordate adesea, dramatice. Interesant este de aceea, poate şi puţin surprinzător, că s-au făcut mai multe încercări de a-i dramatiza scrierile, eventual incluzându-l şi pe scriitor printre personaje. „Bizarul” atrage, nu-i aşa…
Nu am făcut căutări sistematice – nici nu e uşor – dar prima dramatizare, urmată de o reprezentare scenică a unei piese extrase din prozele lui Urmuz pare a fi „Şambelan la viezuri” de Puşa Roth, difuzată la radio şi reprezentată şi într-un teatru, la Bacău, în 1999. Voi reveni asupra acestei piese, pentru că merită o discuţie mai detaliată.
Cam tot în aceeaşi vreme apărea şi o operă inspirată din scrierile lui Urmuz, foarte interesant intitulată: „Urmuzica”, compusă de Sorin Lerescu „între anii 1996-1998” pe un libret semnat de Pavel Puşcaş (vezi https://no14plusminus.wordpress.com/2011/05/ 10/despre-opera-urmuzica/, postare din 10 mai 2011, vezi şi Ana Olos, „Urechea urmuzicală”, în „Curtea de la Argeş”, martie 2021).
Următoarea piesă pare a fi o versiune a „Fuchsiadei”, din 2007, adaptare de Ramona Dumitreanu, după traducerea în limba sârbă a „poemului eroico-erotic şi muzical, în proză”, de scriitorul Petru Cârdu. În Serbia, aşadar. Se pare că abia în stagiunea 2015/2016 se montează o „Fuchsiadă”, pe scena Teatrului German din Timişoara – deci, în germană! „Prima premieră a stagiunii, «Fuchsiada» de Urmuz (sic!), în traducerea germană a lui Oskar Pastior, va vedea luminile rampei la 18 septembrie 2015 ca o instalație teatrală imaginată de Helmut Stürmer, asistat de Silviu Purcărete, cu muzica originală a lui Vasile Șirli.” – reluare de la https://www.deutschestheater.ro/ ro/stiri/, 10 septembrie 2015. „Fuchsiada” apare de mai multe ori pe internet, ca piesă, ca „proiect [plănuit a se] desfășura în 12 episoade de creație și performance, în spații publice”, anunţat de ziarul „Metropolis” (https://www.ziarulmetropolis.ro/fuchsiada-un-nou-concept-de-spectacol-interactiv/) la 16 august 2018. Iar lucrurile nu se opresc deloc aici. La început de 2017 a făcut ceva senzaţie, la Teatrul Elisabeta, piesa „O călătorie cu Urmuz”, în regia lui Radu Popescu, un an mai târziu, la Teatrul Naţional se monta „Domnul Urmuz scrie pagini bizare” în regia lui Gavril Pinte. Nu mai dau referinţe, internetul e generos în anunţuri şi cronici, lăudând inclusiv faptul că la finalul unui spectacol actorii au apărut pe scenă cu banderole #rezist… (o blasfemie, pentru că Urmuz era revoltat, nu revoluţionar – şi în niciun caz un neomarxist!). Există şi mai multe lecturi radiofonice ale schiţelor lui Urmuz, dar nu dramatizate.
PS. Cu ceva timp înainte de Simpozionul Urmuz de la Curtea de Argeş (un succes din toate punctele de vedere), doi concetăţeni fără simţul ridicolului şi-au depăşit nonşalant competenţele şi s-au pronunţat, agresiv şi rudimentar, cu privire la Urmuz şi statutul lui în literatură. Evident, nu pot fi opriţi în niciun fel, democraţia internetului le apără dreptul de a se face de râs oricât doresc – inclusiv de râsul copiilor (pentru că unul îşi zice profesor – de ţambalistică, poate) şi al alegătorilor (celălalt îşi zice politician – halal). I-aş întreba dacă au citit ceva despre Urmuz, dar se vor simţi jigniţi…
Gheorghe Păun