În continuarea discuţiei de data trecută, despre raporturile lui Urmuz şi ale operei sale cu teatrul, revin cu detalii despre piesa Puşei Roth cu titlul reluat în antetul acestor rânduri – nu înainte însă de a aminti că a existat şi un teatru numit „Urmuz” înfiinţat în Bucureşti în 1991, Teatrul „Urmuz”, transformat peste ani în mai cunoscutul Teatru Metropolis.
Înapoi la surse, la text! În TOATE ediţiile (pe care le-am consultat, şi nu sunt puţine) prozei „Ismail şi Turnavitu” (să ne reamintim: a fost a doua publicată, în 1922, de Arghezi, în „Cugetul românesc”, prima fiind „Pâlnia şi Stamate”), Turnavitu „îi servă” lui Ismail „şi de salam”, apoi, acelaşi Turnavitu are obligaţia „de a-i servi [lui Ismail] de şambelan la viezuri”… Tare ciudată este prima ipostază, cea gastronomică, şi tare interesant este că în „Caietul roşu”, manuscris, în care Urmuz adunase bucăţile pe care le pregătea probabil pentru publicare în volum, „salam” este înlocuit cu „şambelan” (vezi pagina 67 din ediţia critică Urmuz, „Schiţe şi nuvele aproape… futuriste”, publicată de Ion Pop la Tracus Arte, Bucureşti, mai întâi în 2912, apoi în 2017). „Salam” sau „şambelan”? Saşa Pană a preluat în 1930 textul din revista lui Arghezi, ne spune Ion Pop (la pag. 65), a reluat formularea în ediţia din 1970, după el, la fel toţi cei care au reprodus scrierile lui Urmuz. Dar dacă în „Cugetul românesc” s-a strecurat o eroare de tipar, corectată de însuşi Urmuz în manuscrisul de la Biblioteca Academiei Române? „Şambelan” sună mult mai bine: „Demnitar de rang superior în statele monarhice din apusul Europei, care are în grija sa camera suveranului” (DEX, etimologie franţuzească, desigur). E adevărat, la nici o pagină distanţă apare „şambelan la viezuri” – o repetare supărătoare, dacă nu e cumva o degradare intenţionată a lui Turnavitu, de la şambelan la un om, la şambelan la viezuri.
Discuţia poate continua, urmuzian, pe oriunde am lua-o tot bine va fi (Lucian Costache), revin la piesa Puşei Roth. Am în faţă o delicioasă broşură, cu CD inclus, publicată de Editura Casa Radio, în 2018. Citez de pe paginile de gardă: „Fantezie dramatică într-un act, după Urmuz, Pagini bizare; În Addenda: Mică istorie (foarte) urmuziană, de Costin Tuchilă. (…) Producţie a Teatrului Naţional Radiofonic difuzată în premieră în 21 martie 1999, ora 19.00, la Radio România Cultural, şi 2 martie 1999, ora 20.30, la Radio România Actualităţi. // Volumul reproduce scenariul dramatic al spectacolului pus în scenă la Teatrul „Bacovia” din Bacău, premiera în 17 septembrie 1999.” La început, mărturisirea autoarei, sub titlul „Cu bizară umilinţă, la dispoziţia dumneavoastră”. Ar merita reluată, trec însă la personaje, pentru a vedea „deschiderea” piesei: Stamate, Stamatida, Bufty, Ismail, Turnavitu, Emil Gayk, Cotadi, Dragomir, Algazy, Grummer. Scena conţine un pian, o pâlnie, o bibliotecă acoperită cu cearşafuri ude, un cărucior, un ţăruş… Este inserată în text fabula „Cronicari”, se aude multă muzică. Urmuz cu adevărat. Un spectacol incitant, emoţionant, profesionist, de clasă, de la text la interpretare – o atestă cronicile şi declaraţiile din finalul broşurii. „O mică bijuterie în acest cosmos inutil şi infinit”, punctează Dan Oprina, un spectacol „jucat cu sala arhiplină, (…) la sediu şi în turneele teatrului” – Costin Tuchilă. La final, un grupaj de aprecieri despre Urmuz, puse sub titlul „Urmuz în oglinda vremii”.
Un spectacol-eveniment, o broşură de colecţie, densă, utilă, delicioasă.
Din păcate, e prea târziu acum pentru o idee (evident, greu de pus în practică): un festival de teatru Urmuz, acum în anul sărbătoririi lui, cu cât mai multe piese în program. Rămâne pentru o aniversare viitoare…
Gheorghe Păun