Cartea se numeşte „Ursuzisme”, dar trimiterea la „urmuzisme” este inevitabilă, provocare pentru cititor, dar, deopotrivă, şi pentru autor, chiar dacă subtitlul „Prozopoeme” lasă o marjă confortabilă de manevră. Iar autorul este un „veteran” al scrisului, cu un bogat palmares de titluri de cărţi şi premii, menţionate la finalul volumului, dna Angela Dina-Moţăţăianu. Poezie, roman, proză umoristică şi fantastică, prozopoeme – toate premisele pentru a-mi justifica gestul „anexionist” de a considera lucrarea de faţă (apărută la Editura Biscara, Bucureşti, în 2023, în condiţii (tipo)grafice impecabile) ca adăugându-se cărţilor care-l omagiază pe Urmuz în acest an de dublă reamintire a înainte-mergătorului avangardei literare europene a secolului trecut.
O sută de texte scurte, concentrate, „meditaţii lirice” le numeşte Sara Mina pe coperta a patra, „microeseuri cameleonice” le numeşte autoarea într-un cuvânt de „avertizare” a cititorului, care chiar aşa începe, „Avertizez cititorul că volumul de faţă îl răsfaţă într-o plasă laxă de placebo şi nocebo!” Deja avem aici un eşantion caracteristic: spirit ludic, umor, rime interioare, invenţii lexicale – în fond, mici capcane toate, pentru că microeseurile sunt, de fapt, serioase, preocupate, desfăşurându-se, în stil urmuzian, pe mai multe niveluri, nu trebuie rămas la cel superficial, al eflorescenţelor lingvistico-umoristice, sub ele ne aşteaptă „săgeţi”, „fulguraţii aspre pentru metehne terestre”. Am citat tot din „Cuvântul autoarei…”, din care reiau şi penultimul paragraf: „Deci, provoc lectorul să-ncerce jocul şi, de bine îi vine, să se amuze ca mine, că doar o viaţă avem!” Gravitatea ultimei afirmaţii ne poate face să nu observăm că mai devreme scrie „să se amuze CA mine”, nu „cu mine”…
Detaliul, deloc nesemnificativ, îmi dă prilejul să amintesc că, într-o scrisoare către o misterioasă Domnişoară M, Urmuz sublinia că el nu doreşte să-l amuze pe cititor, ci să se amuze el şi prietenii lui pe seama cititorului, ceea ce-i oferă Ioanei Pârvulescu motive să deriveze „urMuz” de la urSuz” care aMuză, prin schimbarea unei litere. Exact ceea ce ne sugerează şi autoarea de faţă: avem de a face cu „urSuzisme” care „aMuză”, deci cu nişte veritabile „urMuzisme”!…
Pariu greu de câştigat, e vorba despre Urmuz, nu-i aşa?, dar făcut accesibil în mod elegant, spuneam, de subtitlul „Prozopoeme”. Carmen D. Blaga îi atribuie undeva lui Urmuz „o inteligenţă şi un spirit critic atroce”. Aici găsesc şi asemănarea, şi diferenţa: dna Dina-Moţăţăianu pune la lucru o inteligenţă (literară) rară, dar deloc atroce – chiar dacă este lucidă-acidă, tragică uneori, o conştiinţă mereu alertă, dar folosind o altă partitură decât Demetru, una ludic-lirică, senină, luându-l pe cititor complice la arabescurile verbale (cantabile adesea), vizuale, ideatice, dar mai degrabă ca o diversiune proteguitoare în faţa unor texte cu adevărat grave. Aş relua în întregime „Copacul nebunilor” (cu o urmuziană înşirare a nebunilor pe un odgon şi ducerea lor până sub un ulm, „Apoi, le dau foc…// Şi lumea-i, pe dată, de nebuni scăpată!”) sau „Consens” (veritabilă destăinuire-de-credinţă – „Mintea bubuind idei îi află pe mişei şi-n tertipuri amăgitoare îi dă la vale…”) sau „Nemotive” (un fel de portret-de-jurnalist, încheiat cu „Sunt, în capcana de cuvinte, un simplu om încarcerat.”). Şi multe alte texte ar putea fi reluate, ele putându-ne face „să trecem printr-o succesiune de stări nebănuite ale propriului nostru sistem etic şi estetic” (Sara Mina), dar aş ştirbi din interesul şi plăcerea cititorului de a valorifica pe cont propriu „latenţele interpretative” despre care se vorbeşte şi în cazul „prototipului” urmuzian, sintagmă perfect adecvată şi cărţii de faţă.
Să consemnăm, aşadar, încă o carte notabilă pe raftul Urmuz 140-100!…
Gheorghe Păun