Subiect delicat, parte a unui subiect vast-alunecos-riscant, „avangarda şi comunismul”, despre care se pot scrie cărţi întregi, unele, mai specializate, s-au scris deja, iar articole găsim destule pe internet, cu cele mai variate poziţionări posibile. Ceea ce, statistic vorbind (cu statistica referitoare la articole şi deopotrivă la avangardiştii invocaţi în ele, din România sau din alte ţări, cu precădere Franţa), este evident, este că a existat o strânsă relaţie între cele două, o determinare reciprocă, care poate fi numită chiar complicitate (pentru perioada interbelică, a începuturilor). Desigur, nu voi discuta aici decât foarte pe scurt problema generală. Invoc însă un text „contondent”, tipic pentru stilul autorului, care poate fi găsit la www.ziaristionline.ro/2014/04/11/, cu titlul autoexplicativ: „Comunismul a intrat în România pe furiş, prin evrei avangardişti plătiţi de NKVD. Patapievici le continuă misiunea. O analiză fulminantă de Grid Modorcea”. Necunoscând dovezile, nu ader la toate detaliile, reţin doar că sunt menţionaţi o mulţime de scriitori şi pictori interbelici care ilustrează titlul, multe reviste de avangardă, relaţii cu avangardişti francezi, amintind de mai multe ori despre „statele de plată ale NKVD”.
Urmuz nu apare în listă!
În balanţă cu articolul amintit, menţionez de dragul bibliografiei un text care nu contrazice cele spuse, nici nu ar avea cum, dar se referă la cu totul alt nivel, unul teoretico-filosofic, ţinând de istoria culturii şi de istoria însăşi, de aceea chiar mai impresionant prin concluzii decât rechizitoriul dinainte: Dan-Octavian Breaz (de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca), „Avangarda istorică şi realismul socialist. Ipostaze ale conştiinţei schimbate a timpului”, publicat în „Studia Universitas. Revistă ştiinţifică a Universităţii de Stat din Moldova”, Seria Ştiinţe Umanistice, Chişinău, nr. 10(60), 2012. Ca o concluzie practică, reţin doar că avangardismul şi comunismul au colaborat înainte ca cel de pe urmă să ajungă la putere, dar realismul socialist a făcut ulterior imposibilă promovarea avangardei.
Ceea ce explică parţial şi impopularitatea lui Urmuz la noi, în vremea comunistă.
Parţial zic, pentru că se pot găsi şi alte raţiuni. Pe de o parte, pur şi simplu, nu i se cunoştea opera, iar despre ea se scrisese prea puţin şi deloc convingător. Anul 1970 este deosebit de important din acest punct de vedere, prin apariţia, parcă sincronizată, a volumului editat de Saşa Pană şi a monografiei scrise de Nicolae Balotă. În general, Urmuz este „greu de citit”. Dacă se rămâne la suprafaţa textului, fie e considerat neserios-umoristic, fie este respins pur şi simplu. Fascinaţia vine la a doua lectură, dinspre „subpământa” textului. În sfârşit, Urmuz era asociat cu exilul care-l cultiva, iar Eugen Ionescu îl lăuda explicit, în timp ce „critica regimul”, ceea ce nu era deloc favorabil lui Urmuz.
Dar, vreau să reiau dezbaterea de principiu şi o fac citând două rânduri tranşante din comunicarea dlui Dumitru Sîrghie la Simpozionul Internaţional Urmuz din martie, Curtea de Argeş (a se vedea pag. 60 a articolului „Doi opuşi inseparabili – Urmuz şi Nichifor Crainic” din suplimentul la volumul întâlnirii, cel discutat data trecută): „Dintre toţi avangardiştii acelei perioade, Urmuz a fost, cu siguranţă, cel mai puţin comunist sau chiar deloc”. Asta, într-o vreme în care, „într-o proporţie de 90%, avangardiştii români erau membri ai PCR în ilegalitate”.
Voi reveni la articolul dlui Dumitru Sîrghie, pentru a argumenta până la capăt „necontaminarea” la comunism a lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău…
Gheorghe Păun