Pentru mine, pentru argeşeni, 2023 rămâne Anul Urmuz, aşa cum îl proclamă şi proiectul Consiliului Judeţean realizat împreună cu Romfilatelia (timbre, plic „prima zi” şi, peste toate, spectaculosul album „Pe Argeş în Sus. De la Meşterul Manole la Urmuz”), dar tocmai am primit o carte realizată de Petrişor Militaru, de la Craiova, cu titlul „Victor Brauner 120” (Editura Aius, 2023). S-a născut la 15 iunie 1903, la Piatra Neamţ – de aici numărul din titlul cărţii, a murit pe 12 martie 1966, la Paris. Este considerat cel mai important artist român suprarealist, coinventator, alături de Ilarie Voronca, al pictopoeziei, subiect al unei adevărate „braunermanii”, ne spune Emil Nicolae în prefaţa cărţii: „Pe de altă parte, artistul însuşi, de-a lungul vieţii, a încurajat dezvoltarea acestui halou magic în jurul său. Până la accidentul în care şi-a pierdut ochiul stâng (august 1938) au existat diferite întâmplări ludic-misterioase, reale sau închipuite, pe care le-a consemnat în desene şi picturi.”
Subiectul merită câteva rânduri, mai ales că am şi un episod în completare.
În 1931, la Paris fiind, pictează un autoportret, la oglindă. „Pentru a-l anima puţin, pentru a-l face mai extravagant, i-am scos un ochi. Ei bine, tocmai acel ochi mi-a fost scos şi mie! Şapte ani mai târziu, rana era identică!” S-a întâmplat în august 1938, în atelierul lui Oscar Dominguez, care a avut o altercaţie cu alt pictor, Esteban Fraces, ambii suprarealişti spanioli, ambii bine „mobilizaţi” în acea noapte de alcool. Brauner se interpune între cei doi şi primeşte în ochi paharul aruncat de unul dintre ei – confirmând dramatic premoniţia din autoportret.
Comentatorii amintesc şi de alte coincidenţe similare din anturajul artelor vremii, de aplecarea spre ocultism şi spiritism a tatălui lui Victor Brauner, fapt este că pictorul a dezvoltat o veritabilă manie în acest sens, iar contemporanii au creat o mitologie asociată, care a ajutat mult în promovarea operei. De altfel, întreaga sa viaţă este plină de detalii care atrag atenţia, în contextele complexe, tulburi chiar, ale anilor pe care i-a traversat, cu ideologii extremiste de stânga sau de dreapta (să ne reamintim că mare parte dintre avangardiştii români şi francezi ai vremii au avut aplecare spre… Moscova şi Komintern, dezamăgiţii fiind ulterior mulţi dintre ei, Brauner inclusiv; să ne reamintim şi că pictorul venea dintr-o familie de evrei „încetăţeniţi”, ceea ce i-a creat probleme şi în România, şi în Franţa din vremea ocupaţiei germane). Colaborare cu avangardiştii români, plecări şi reveniri din Franţa, divorţ şi recăsătorire, aplecarea iniţială spre dadaism, apoi apropierea de Andre Breton şi dezicerea zgomotoasă de Tristan Tzara, experimente artistice variate (pictură-sculptură în ceară, parafină), a locuit o vreme la Brâncuşi, perfecţionându-şi priceperea în arta fotografiei etc. etc.
O lungă şi documentată biocronologie deschide cartea, din care aflăm şi informaţii despre Urmuz, pe care nu pare să-l fi întâlnit însă vreodată: în 1930, într-un număr special al revistei berlineze „Der Sturm”, apar traduceri din suprarealişti români, inclusiv din Urmuz, realizate de socrul pictorului, Leopold Kosch.
Cartea conţine o bogăţie de documente, fotografii, interviuri, articole despre Victor Brauner, revin însă la episodul pe care voiam să-l adaug întâmplării cu pierderea ochiului: există un pictor olandez, pe numele real Daniel Rozenberg, cu pseudonimul Dadara, de la Dada desigur, mare admirator al lui Victor Brauner, care, neştiind povestea, a pictat un… autoportret cu un ochi atârnat pe obraz… Dreptul, nu stângul… Când i-am spus povestea lui Brauner – nu ştiu cum de-i scăpase – a pălit. Iar tatăl, Grzegorz (polonez, de mulţi ani mutat în Olanda), colaborator apropiat al meu în ale informaticii teoretice, a îndepărtat tabloul de pe perete. Au trecut de atunci vreo trei decenii (era prin anii ’90), dar, slavă Domnului, tabloul nu a devenit premonitoriu…
Gheorghe Păun