O serie de manifestări culturale din ultimele luni l-au avut în centrul lor, sau doar l-au invocat, pe Urmuz. Voi prezenta pe scurt trei dintre acestea, dintre care doar la una am participat, despre celelalte am auzit din mass-media.
Prima în timp a fost ediţia a şasea a Şezătorii culturale a Facultăţii de Artă a Universităţii Hyperion din Bucureşti. S-a desfăşurat la Teatrul Dramaturgilor Români de la Muzeul Naţional al Literaturii Române (Calea Griviţei 64-66, Bucureşti), în zilele de 15, 16, 17 mai, a cuprins, conform afişului, teatru, muzică, dans, poezie, sub sigla „Magnitudinea artistică în Ţara lui Urmuz” şi a fost dedicată studenţilor, masteranzilor şi absolvenţilor amintitei facultăţi. Mai ales tinerilor, aşadar, ceea ce este încurajator.
O lună mai târziu, din 8 până în 11 iunie, la Piteşti a avut loc prima ediţie a Festivalului internaţional „Literatura în stradă” (Filstreet), organizat de Centrul Cultural Piteşti şi Editura Rocart, în parteneriat cu mai multe instituţii locale. În program a figurat şi acordarea a cinci premii „ce poartă numele unor personalități literare care s-au născut în județul Argeș sau care, într-o anumită perioadă a vieții, au trăit în Pitești”. Printre ele, şi Premiul Național de Literatură Urmuz, pentru proză, decernat unui scriitor în viață pentru Opera Omnia; laureat a fost Viorel Marineasa, prozator, eseist, publicist din Timișoara.
Nu am fost de faţă la cele două evenimente, am fost însă la al treilea: un spectacol (de teatru şi muzică) desfăşurat tot la Teatrul Dramaturgilor Români, cu premiera pe 11 iunie. Reiau de pe foarte expresivul afiş (Urmuz, amintind de portretul lui Marcel Iancu, într-o pâlnie, sau sub formă de pâlnie): „Urmuz va fi numele său, o biografie poetică după viaţa şi opera lui Urmuz alcătuită de Gavriil Pinte” – care este şi regizorul. Distribuţia (prilej de a numi şi personajele, chiar dacă majoritatea actorilor joacă roluri multiple): Urmuz 1 – Voicu Aaniţei, Urmuz 2 – Andrei Dumitrescu, Eliza (sora, nu mama) – Felicia Gozman Pinte, Urmuza – Crina Zvobodă, Ciprian – Claudiu Maier, Mărculescu – Mircea Constantinescu, Procurorul – Emanuel Cifor, cu participarea extraordinară, la pian, a lui Iosif Ion Prunner. Scenografia: Roxana Ionescu.
Am spus-o imediat după spectacol, susţin şi întăresc: o splendidă introducere în urmuzologie, în biografia şi opera lui Urmuz. Documentare atentă, inventivitate-ingeniozitate în toate componentele (semnalez doar bogatele posibilităţi oferite de prezenţa în scenă a doi Urmuji – oare acesta este pluralul?…), vizibilă plăcere de a juca-interpreta (toţi actorii merită o plecăciune, versatila muză/urmuză merită şi o bezea…), componenta muzicală însoţind sugestiv „mişcările scenice” (şi conţinând inclusiv fragmentul din Sonata nr. 2 de Urmuz, salvată de Saşa Pană dintre partiturile pierdute), intercalarea naturală a informaţiilor despre viaţa „personajului Urmuz” („responsabili” mai ales Eliza şi procurorul), cu truda lui Urmuz asupra textelor sugerată de repetatele jocuri cu cuvinte de pe scenă, şi, peste toate, reluarea de pasaje ample din „Pâlnia şi Stamate”, „Algazy & Grummer”, „Emil Gayk” şi „Fuchsiada”. O atentă şi elegantă dozare a nuanţelor, între ludic, erotic, tragic şi filosofic-metafizic, toate atât de specifice lui Mitică-Demetru-Urmuz, omul şi scriitorul (şi posibilul/pierdutul compozitor).
Nu ştiu câte reprezentaţii (şi pe câte scene) va avea spectacolul dlui Gavriil Pinte, dar sper să fie prezentat şi la TV, precum şi înregistrat şi diseminat digital – va fi o solidă contribuţie la familiarizarea cu „înainte mergătorul” revendicat de atâtea isme avangardiste, dar nu şi cunoscut de publicul românesc pe cât merită.
Gheorghe Păun