Aici, latinescul „versus” nu înseamnă neapărat „împotriva”, ca în titlul filmului americănesc „Kramer vs. Kramer”, dar o nuanţă de „contra” tot sugerează, iar aceasta este legată de celebra, prea celebra „fabulă”. Afirmaţia pe care vreau s-o supun atenţiei este că receptarea lui Urmuz-scriitorul este distorsionată de existenţa acestei „fabule”, absurdul gratuit şi comic al „Cronicarilor” fiind extins, nemotivat-fraudulos, zic eu, la întreaga operă. A devenit o prejudecată, un automatism considerarea scrierilor urmuziene ca fiind absurde şi umoristice, în timp ce ele sunt mai degrabă tragice, chiar dacă „bizare” la prima lectură, chiar dacă „…aproape futuriste” la a doua. „Morala” tautologică „Pelicanul sau babiţa” este mai cunoscută decât frazele cu tâlc din fiecare paragraf al „schiţelor şi nuvelelor” urmuziene, parodii de romane sau epopei unele dintre ele, grele de conţinut, deschizătoare de drum în literatură. „Cică nişte cronicari duceau lipsă de şalvari” a devenit titlu de carte (este vorba despre o antologie de „comic absurd”, selecţie şi cuvânt înainte de Iordan Chimet, Ed. Universal Dalsi, 1999, cuprinzând o selecţie de scrieri ale suprarealiştilor români – opera lui Urmuz fiind inclusă în întregime, începând, desigur, cu menţionata „fabulă”).
Explicaţia stă, bineînţeles în faptul că aceasta este mult mai cunoscută decât prozele autorului, şi a ajuns astfel din bunul motiv că este simplă, atrăgătoare, cu o prozodie bine şlefuită, aproape cantabilă. Pare o joacă, nu solicită, la prima vedere, niciun efort de interpretare. Nu sperie, precum prozele lui Urmuz, ci distrează. Mai mult, poate fi imitată cu mari şanse de reuşită (ceea ce nu e deloc adevărat cu celelalte scrieri) şi chiar a fost imitată (îi reamintesc pe Nichita Stănescu şi Şerban Foarţă, plus cele peste 200 de replici ale lui Romulus Sălăgean – care sigur mai are şi altele în pregătire…).
Interesant este că influenţa este bidirecţională: din cauza „fabulei” (Monica Lovinescu se referă la ea, la pag. 466 a cărţii „O istorie a literaturii române pe unde scurte. 1960-2000”, Ed. Humanitas, 2014, îngăduitor-peiorativ: „versuri de o încântătoare neghiobie”…), proza lui Urmuz este redusă la comic şi absurd, dar şi invers, ştiind că proza lui Urmuz are „latenţe interpretative” practic infinite, s-a consumat multă cerneală critică şi pe interpretarea „fabulei”. Este realmente impresionant ce şi cât s-a putut scrie plecând de la „Cronicari” – a se vedea, printre alţii, Ion Pop, Ana Olos, Adrian Lăcătuş, Lucian Costache… Şi, pe bună dreptate, cele 16 versuri conţin tot atâtea cuvinte cu mare adâncime semantică, sugerând o mulţime de interpretări, trimiteri, legături.
Apare însă aici o mare problemă: a cui este „fabula”, este ea pur şi simplu creaţia lui Urmuz sau este rezultatul unui joc, provocarea de a scrie un poem pe rime date? În cazul al doilea, cel/cei care a/au ales rimele are/au toate meritele – termenii cu adâncime semantică acestea sunt, Urmuz nu a adăugat decât verbe şi cuvinte de legătură, şlefuind meseriaş versurile. A contribuit Urmuz măcar la alegerea rimelor? Greu de spus, dar interesant şi dezamăgitor este că există două explicaţii scrise privind apariţia „fabulei” şi amândouă vorbesc despre rime date: G. Ciprian spune că se întâmpla în Herăstrău (vezi Ducu Gheorghiescu, „Praf de stele peste tot”, în suplimentul volumului Simpozionului Urmuz 140-100, martie 2023, Ed. Tiparg, pag. 49), Geo Bogza, din auzite, spune că jocul se desfăşura la Capşa („Eu sunt ţinta. Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi”, Ed. Du Style, 1996, p. 50).
Care şi cât este Urmuz?… Întrebare superfluă/tardivă, căci adaugă Geo Bogza: „Mare este puţin spus. El este întemeietorul literaturii absurde, înaintea tuturor celor care au scris în genul acesta, în Europa.”
Morala? „Pelicanul sau babiţa”. Urmuz sau Urmuz… (deloc versus).
Gheorghe Păun