Pentru că aşa-i zice Mihail Cruceanu, nu Mitică, nu Urmuz, în capitolul „Rătăcit într-un târg”, din cartea autobiografică „De vorbă cu trecutul”, apărută în 1973 – de curând am făcut rost de ediţia publicată la Editura Albatros, în 1978. Născut în 1887, decedat în 1988. Poet simbolist, a scris şi proză fantastică. Membru al PCR încă de la înfiinţare, în 1921, funcţii de partid, închisori aferente. „În toamna lui 1915, după vreo trei luni de la izbucnirea Primului Război Mondial”, a ajuns profesor la Alexandria, iar aici s-a „instalat într-o cameră mobilată la o onorabilă proprietăreasă, care mai închiriase o cameră unui tânăr ajutor de judecător, Dem. Demetrescu-Buzău”.
Nu sunt decât vreo şapte pagini, descriind târgul provincial, plicticos, dar şi prietenia strânsă înfiripată între cei doi, care, „ca la vârsta tinereţii”, discutau „împreună toate aspectele existenţei”. Este una dintre cele mai pertinente descrieri ale lui Urmuz-omul, din partea cuiva care l-a cunoscut direct. Sora Eliza este adesea „protectoare” cu imaginea fratelui mai mare cu un an, George Ciprian îşi aminteşte mai ales năstruşniciile din liceu/adolescenţă, pe care le mai şi literaturizează uneori, Vasile Voiculescu se referă mai mult la scriitor şi muzician, Constantin Beldie e orientat spre picanterii, aproape răutăcios – altcineva nu ştiu să-l fi cunoscut şi să fi scris despre Urmuz (poate Tristan Tzara); Saşa Pană, Geo Bogza, Ilarie Voronca nu l-au întâlnit vreodată, dar i-au întâlnit familia, în primul rând, pe cele două Elize, mama şi sora.
Multe rânduri din amintirile lui Mihail Cruceanu merită reamintite. „Demetrescu-Buzău era un adevărat intelectual.” Citea mult, era la curent cu teoriile literare ale timpului, era neconvenţional/original în comportare, spunea glume pe ton serios, „de care el nu râdea niciodată, iar pe tine, care-l ascultai, te făceau să gândeşti şi în acelaşi timp să petreci”. Ca judecător, era de o probitate ireproşabilă, ca om era modest şi de o dezinteresare uimitoare. „Avea însă şi slăbiciuni… era de multe ori lipsit de voinţă.” Juca table şi, „când dădea de câte unul mai şiret, pierdea toţi banii din buzunar”. „Când îi atrăgeam atenţia frăţeşte, îmi dădea dreptate. Obiectivitatea lui nu se dezminţea niciodată.” Nu era deloc încrezător în talentele şi realizările sale, literare şi muzicale. Din câteva note de pian auzite printr-o fereastră, recunoştea opera din care erau şi apoi ţinea „o întreagă conferinţă în privinţa muzicii. Cunoştea multe dintre cele mai importante opere, ca şi aproape toate simfoniile clasice.” Cruceanu insista să scrie critică muzicală, „dar el îmi spunea că îi lipseşte ceva care să-l facă critic muzical, că e un ratat al muzicii”. Nici în creaţiile sale literare nu avea încredere (să nu uităm, era anul 1915).
Multe alte lucruri semnificative găsim în carte, privind indignarea „împotriva laşităţii generale”, revolta chiar, împotriva nedreptăţii, birocraţiei, a mediocrităţii „mediului social, ce striveşte pe omul care se devotează unei opere de creaţie”, privind intenţia de a scrie „nişte lucrări dramatice”, din care dădea unele detalii, iar „scene similare din cuprinsul pieselor lui Ciprian m-au făcut să-mi pun întrebări stăruitoare în privinţa paternităţii lor” (ne amintim că Arghezi îşi pusese şi public asemenea întrebări).
Nu-l prea înţelege şi nu-l apreciază Cruceanu pe Urmuz ca scriitor, aşa cum în privinţa sinuciderii este vădit tendenţios: s-au reîntâlnit în Bucureşti, „prin anul 1923, cu vreo lună înainte de tragicul lui sfârşit”, iar Urmuz i-a propus „să mă întâlnească ca să-i spun şi lui ce e cu comunismul”. Sugerează Cruceanu că, întărit cu un „strop de lumină” (comunistă, desigur), poate n-ar mai fi „căzut învins” în faţa „unui rău atât de bine organizat”, căruia Urmuz i-a opus mijloace „prea fine şi necorespunzătoare”…
Trecem peste aceste detalii, reţinem imaginea unui „prieten inteligent şi simpatic”, sufletul „micilor petreceri cu trataţii, cu dansuri şi chiar cu muzică” organizate de familiile cu fete de măritat din Alexandria, familii neinteresate însă de „un judecător timid, pasionat de literatură şi muzică, şi de un poet simbolist”… De altfel, Urmuz „se socotea un om care încurcă lumea, … că are o figură cu totul neplăcută, că e urât şi nicio femeie nu-l va simpatiza şi deci va trebui să nu se însoare niciodată.” „Poate şi de aceea era şi atât de retras în el.”
Gheorghe Păun