
Este vorba despre o anchetă realizată de „Observator cultural” la începutul anului 2001. A fost publicată în ianuarie 2001 şi a fost reluată în numărul 1180, din 18-24 octombrie 2023; mi-a semnalat acest lucru dl Marian Ghiţă, m-am grăbit să găsesc revista, mă grăbesc să vă prezint câteva detalii – mai ales că Urmuz este surprinzător de bine plasat în clasamentul final.
Au fost contactaţi, aflăm din „şapoul” de la pag. 13, un „mare număr de autori, circa 150, de la nume venerabile, cu multe decenii de exerciţiu în spate, şi până la echipa de tineri recenzenţi care s-au afirmat de-a lungul anului 2000 în paginile «Observatorului cultural» (şi nu numai). Ne-au răspuns 102 critici şi istorici literari.” Clasamentul care urmează are 150 de poziţii, începe cu „Craii de Curtea-Veche” de Mateiu I. Caragiale, continuă, până la locul 10, cu „Patul lui Procust” de Camil Petrescu, „Moromeţii” (I) de Marin Preda, „Ion” de Liviu Rebreanu, „Concert de muzică de Bach” de Hortensia Papadat-Bengescu, „Pădurea spânzuraţilor” de Liviu Rebreanu, „Creanga de aur” de Mihail Sadoveanu, „Întâmplări din irealitatea imediată” de M. Blecher, „Cartea de la Metopolis/Cartea Milionarului” de Ştefan Bănulescu, „Bunavestire” de Nicolae Breban.
Iar pe locul 22 găsim „Pâlnia şi Stamate” de Urmuz. Surprinzător, zic, pentru că Urmuz nu e (perceput ca) romancier, iar „romanul său în patru părţi” nu este roman-roman, aşa cum sunt cele care-i stau alături, înainte sau după, în lista celor 150 de titluri. Explicaţii găsim în articolele lui Paul Cornea şi Paul Cernat care explică procedura urmată şi analizează clasamentul: Urmuz nu a primit decât 7 nominalizări, tot atâtea cât „Groapa” lui Eugen Barbu, dar a primit note mari: „a obţinut 4 locuri întâi (!) şi un loc doi, ceea ce – spune Paul Cernat – mă face să cred că, dacă ar fi fost luat în serios ca romancier, ar fi prins un loc în primii zece”.
Dintre cei care au plasat „Pâlnia şi Stamate” pe locul întâi, o găsim pe Ioana Pârvulescu cu explicaţia generală „voi alege cărţile care au împins cel mai departe ideea de literatură sau pe cele care aduc o modificare esenţială Weltanschauung” şi pe Caius Dobrescu, cu mai multe detalii: „Situez pe primul loc antiromanul urmuzian, nu pentru că aş lua antiliteratura drept cel mai provocator proiect al modernităţii româneşti, ci pentru că, luat în sine, curajul intelectual al autorului mi se pare absolut extraordinar. Rareori s-a întâmplat ca romanul românesc să exprime, într-un mod atât de pregnant, schimbarea unei întregi paradigme de gândire. Intensitatea şi unicitatea acestui produs românesc îi conferă statutul de «gest fondator» al unei noi epoci intelectuale – cu semnificaţii care depăşesc cu mult atât epoca în care a fost conceput, cât şi sistemul de referinţă al culturii româneşti.”
Pe locul al doilea pun „Pâlnia şi Stamate” criticii Matei Călinescu şi Cristian Moraru, fără explicaţii în „Observatorul cultural” amintit, iar Mircea Vasilescu îi oferă un loc patru, „pentru că, din cele câteva pagini urmuziene, se pot afla foarte multe lucruri teoretice şi practice despre arta şi tehnica romanului”.
Semnificativ şi convingător! Nu este vorba despre o părere personală, ci de sinteza unor opţiuni ale unor profesionişti. Cu explicaţii, după cum am văzut. Şi, în condiţiile în care Urmuz nu a beneficiat de o promovare deosebită, mai ales în ultimele decenii predecembriste. Iar în zgomotul de după decembrie 1989…
Să ne reamintim şi faptul că „Pâlnia şi Stamate” este sigur cel mai tradus text al lui Urmuz şi probabil unul dintre cele mai traduse din literatura română: antologia pe care am editat-o anul trecut, la 100 de ani de publicarea „romanului” de către Arghezi, conţine traduceri în 23 de limbi, iar între timp am mai depistat şi altele. Urmuz cel unic, un „mutant” în felul lui (Iordan Chimet)…
Gheorghe Păun