Au fost trei serii de tablete sub titlul „La Curtea lui Urmuz”, la rândul lor urmând tot atâtea serii de „Vederi de pe Dealul Olarilor”, încheiate cu volumaşe de câte 77 de texte, şase în total aşadar. A venit vremea să încerc un al şaptelea „sezon”/volum. Îl pun tot sub semnul concitadinului nostru, pentru că, pe de o parte, Urmuz încă ne mai dă de lucru, şi în zona biografiei, şi în cea a exegezei operei literare, pe de altă parte, urmuzirea lumii ne oferă încontinuu motiv de discuţie – urmuzirea fiind un nume scurt pentru tot ce este absurd-ciudat-bizar-aiuristic în raport cu simţul comun, în raport cu logica rutinei, cu „normalitatea”, presupunând că mai ştie cineva cum s-o definească. Ca şi în serialele anterioare, subiectele vor fi adesea mult depărtate de „patronul” rubricii – deja am vedere prezentarea unor evenimente şi a unor cărţi care nu au nicio legătură cu urmuzologia. Mărturisesc însă că imboldul de a reveni acum în paginile ziarului este direct legat de „temă”, ba chiar este un eveniment în domeniu: certificarea că o fotografie incertă până acum, descoperită anul trecut, chiar îl reprezintă pe Demetru Dem. Demetrescu-Buzău (iar demonstraţia acestei afirmaţii este făcută de un… criminalist, cu tehnici de specialitate specifice – paranteza de faţă are şi rolul de a vă face curioşi, iar săptămâna viitoare voi satisface această curiozitate…).
O noutate faţă de serialele anterioare este faptul că de multe ori voi însoţi textele şi cu câte o imagine relevantă – încep chiar de acum, după cum se vede.
Evident, voi încerca şi de data aceasta să evit polemicile explicite, chiar dacă aş avea subiecte copioase la îndemână. Aluzia este, pe şleau spus, la imbecili şi bandiţi, dar nu fiţi surprinşi de duritatea cuvintelor, folosesc o terminologie… pur ştiinţifică, urmând tratatul lui Carlo M. Cipolla, „Legile fundamentale ale imbecilităţii umane”, o carte apărută prima dată în 1976 şi care a cunoscut mai multe ediţii şi traduceri, în imaginea alăturată apărând versiunea românească, de la Editura Humanitas, Bucureşti, 2022. (Am în faţă o ediţie apărută la Bologna, în 2011, reproducând ediţia originală, în engleză.) Cipolla, economist la bază, împarte oamenii în patru categorii: inteligenţi (fac bine şi altora, şi lor), altruişti (fac bine celor din jur fără niciun câştig pentru ei), bandiţi (fac rău celor din jur în beneficiul propriu) şi imbecili (fac rău şi celor din jur, şi-şi fac rău şi lor înşişi în acelaşi timp). Cu definiţii precise, legi ca la fizică, grafice, exemple, discuţii – şi cu mult umor… (Eu aş mai pune în centrul „hărţii” şi un cerc al celor care nu fac nimic, nici bine, nici rău, dar nu ştiu cum să-i numesc…)
Am în minte, din urbe, mai ales imbecili (nu mulţi, slavă Domnului, parcă doar pentru a avea şi noi faliţii noştri, vorba Caţavencului), nu bandiţi, ieşiţi la iveală, de pildă, la vremea Anului Urmuz 2023, dar insistenţa cu care îşi dau în petic pe „reţele de socializare” sau în scris, uneori, la nivelul de jos al ridicolului, prin „manifeste” distribuite public, este simptomatică. Imbecili prototip. Am în listă vreo doi-trei, ilustrând perfect genul şi spusa că prostia este incurabilă. Nu ar merita nici măcar menţionaţi, dar, vorba tratatului în discuţie: „Un imbecil este mai periculos decât un bandit” (pentru că e tenace şi ilogic, deci imprevizibil).
Dar, am consumat prea mult spaţiu cu pacienţii lui Cipolla… revin la Demetru al nostru…
Gheorghe Păun